N-or sa ne creasca aripi niciodata,pentru ca nu meritam sa ne creasca. "Pentru ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara,ci sa aiba viata vesnica"- dar noi,noi cat am iubit lumea sau pe Dumnezeu?
Aripile exista in noi de cand lumea si pamantul si astrele si in tot timpul asta n-au facut decat sa creasca sa se alungeasca dar noi nu am fost martori constienti ai procesului de alungire, caci pe cand ne crestea aripa dormeam cu umerii cufndati in zapada rece a anotimpului vietii si aveam simturile amortite. Cand se trezeste cate unul, acum, cate o fiinta inaripata, da brusc cu ochii de imensitatile astea 2 :P:)... si face ochii mari, uita sa mai respire incearca sa inteleaga, cand defapt ar trebui doar sa FIE... :) Cred in aripa omului asa cum cred in Rasaritul soarelui dimineata... e un dar divin. Zi frumoasa, Ioan... si aripi deschise!
Stiti ce ar trebui sa fac acum ? Sa spun ca rabinul: Si tu ai dreptate Fetita a junglei si tu Laura...eu spun doar ca mult mai important e ca Insusi Dumnezeu sa-ti prinda aripele direct de suflet cu fire nevazute de Iubire si Credinta... Va multumesc amandurora !
Eu cred ca inainte trebuie sa ne creasca aripile cunoasterii de sine. Aripile intelegerii si rabdarii. sufletele noastre vor avea aripi atunci cand vor fi capabile sa le miste.
Multumesc Costin! Noi avem aripile sadite de Dumnezeu inlauntrul nostru de la inceput...numai ca ne-a lasat si optiunea...sa le miscam si sa zburam sau sa ramanem pietre...am spus pietre nu stanci...Multumesc din nou !
N-or sa ne creasca aripi niciodata,pentru ca nu meritam sa ne creasca.
RăspundețiȘtergere"Pentru ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara,ci sa aiba viata vesnica"- dar noi,noi cat am iubit lumea sau pe Dumnezeu?
Aripile exista in noi de cand lumea si pamantul si astrele si in tot timpul asta n-au facut decat sa creasca sa se alungeasca dar noi nu am fost martori constienti ai procesului de alungire, caci pe cand ne crestea aripa dormeam cu umerii cufndati in zapada rece a anotimpului vietii si aveam simturile amortite. Cand se trezeste cate unul, acum, cate o fiinta inaripata, da brusc cu ochii de imensitatile astea 2 :P:)... si face ochii mari, uita sa mai respire incearca sa inteleaga, cand defapt ar trebui doar sa FIE... :)
RăspundețiȘtergereCred in aripa omului asa cum cred in Rasaritul soarelui dimineata... e un dar divin.
Zi frumoasa, Ioan... si aripi deschise!
Stiti ce ar trebui sa fac acum ? Sa spun ca rabinul: Si tu ai dreptate Fetita a junglei si tu Laura...eu spun doar ca mult mai important e ca Insusi Dumnezeu sa-ti prinda aripele direct de suflet cu fire nevazute de Iubire si Credinta...
RăspundețiȘtergereVa multumesc amandurora !
Frumos spus: e un dar divin...Frumoasa postare! Inaltatoare!
RăspundețiȘtergereEu cred ca inainte trebuie sa ne creasca aripile cunoasterii de sine. Aripile intelegerii si rabdarii. sufletele noastre vor avea aripi atunci cand vor fi capabile sa le miste.
RăspundețiȘtergereMultumesc Costin! Noi avem aripile sadite de Dumnezeu inlauntrul nostru de la inceput...numai ca ne-a lasat si optiunea...sa le miscam si sa zburam sau sa ramanem pietre...am spus pietre nu stanci...Multumesc din nou !
RăspundețiȘtergereKarina...iarta-ma...SARUTMANA! Acum scriu si la tine : JOJO SI SUDORITA tot la pagini...si biografii mutilate...
RăspundețiȘtergere